Ziua în care am simțit la fel

Zilele acestea care stau sub semnul pandemiei de Covid 19, pare uneori că suntem împărțiți în două tabere, cel puțin. Cei care acceptă informațiile științifice și respectă regulile impuse de protecție și distanțare socială și aceia care neagă existența sau importanța virusului și susțin alt tip de informațiii (5 G, cipuri, interese ascunse).

Ambele categorii de persoane se simt confortabil în pozițiile alese și blamează cu înfocare credințele taberei opuse, folosindu-se de atât de mult patos încât deseori se ajunge la jigniri, ironii și apelative nu tocmai drăguțe.

Pot înțelege ușor teama celor care aduc știința în raționamentele lor, revolta că nu pot controla comportamentele celor din jur, frustrarea că dacă nu suntem uniți, șansele noastre de izbândă în această bătălie se reduc considerabil. Înțeleg neputința, anxietatea și nervozitatea, mai ales pentru că ele sunt exprimate direct.

Însă la fel de important este pentru mine să-i înțeleg și pe aceia care se comportă acum ca și cum acest virus este atât de invizibil încât a alunecat total în inexistență.

Și pornesc atunci de la terenul comun care unește indisolubil cele două tabere: spaima. Indiferent de modul de manifestare sau de ce poate părea la prima vedere, spaima există în fiecare dintre noi. Un context total nou, necunoscut, cu care nimeni nu s-a mai confruntat, cu un inamic atât de mic încât poate la fel de ușor să pară imaginat, expectanța unui mod de viață care nu este pe plac, toate acestea vor produce în fiecare dintre noi sentimentul de nesiguranță și frică intensă.

Singurul lucru care ne diferențiază este felul în care oamenii reacționează în fața pericolului, ghidați de emoțiile care roiesc mereu în jurul nostru. Iar acest fel nu este unul conștient, analizat, voluntar ci un mecanism automat cu care ne naștem. Reacțiile acestui mecanism sunt de tipul: fugi, luptă sau îngheață.

Atunci când spaima ne invadează mintea, creierul nostru emoțional este acela care va prelua conducerea. Omul înainte de toate simte și abia apoi gândește sau acționează. Cu judecata limpede și gândirea rațională afectată, comportamentele noastre pot fi percepute ca lipsite de sens și greu de înțeles. Asta nu înseamnă însă că nu plecăm cu toții din exact același loc.

Răspunsurile automate pe care le ducem în genele noastre și bagajul emoțional care ne-a format sunt cele care vor decide pentru noi care sunt următorii pași pe care îi vom face. Poate creierul nostru alege să adopte negarea ca o formă de a se autoproteja, poate acest comportament este singurul pe care el îl vede acum acceptabil ca să recâștige o parte din controlul pierdut. Poate ne e mai teamă de fățărnicia și manipularea politicienilor decât de efectele distructive ale virușilor. Poate că școala a ratat să ne arate importanța științei  și aplicabilitatea ei practică, așa că acum nu avem probleme în a o pune la îndoială. Poate, sătui de abuzuri, am rămas cu un singur răspuns care are sens pentru noi: opoziționismul, sfidarea puterii.

În toată această nebuloasă care ne înconjoară, făcând abstracție de arcurile care ne-au împins astăzi să acționăm atât de diferit, există o scânteie care ne poate aminti că, indiferent de credințele noastre, indiferent de tabăra din care facem parte, cu toții simțim la fel și niciun comportament, indiferent cât de aberant sau de inadecvat ni s-ar părea, nu ne va face să fim mai puțin oameni decât ceilalți. Iar acesta scânteie este empatia, singura care poate să aducă puțină lumină acum între noi. Odată cu această înțelegere a celorlalți și cu acceptarea care vine la pachet cu ea, vom putea găsi motivația potrivită pentru fiecare dintre noi de a merge mai departe împreună. Poate nu în același ritm, poate nu în același timp, poate nu în același fel, dar fără granițe, fără tabere și având cu toții același scop: siguranța noastră, a tuturor.

 

Photo editor: Miruna Pascu – https://pascuannamiruna.wixsite.com/

Add Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Skype us: