”Lumea nu mă place pentru că spun mereu adevărul. Eu nu sunt fake, sunt dintr-o bucată, detest falsitatea. Spun lucrurilor pe nume și asta deranjează.”
Deși ar putea părea că acest mesaj (spus cu mândrie dar și ca explicație pentru lipsa noastră de popularitate) ne face să ne remarcăm în mulțime, să ne diferențiem de majoritatea, în realitate el este, sub o formă sau alta, propovăduit atât de des încât pare deja un slogan al unei generații.
Din perspectiva mea, privind acest subiect, adevărul are o prea mică legătură cu ceea ce simțim, pentru a fi pus, cu atâta pasiune, în prim plan. Lucrurile cred că sunt mai simple de-atât și ele împart oamenii în cei care se simt confortabil cu conflictul, sunt obișnuiți cu el și îl percep ca fiind familiar și aceia care îl evită cu orice preț.
Și las acum deoparte filozofia conceptului de adevăr, cum el poate fi perceput diferit, cum realitățile marcate de istoric personal și trăsături proprii sunt altele pentru fiecare dintre noi, accetuând în schimb un defect de comunicare și lipsa empatiei, ambele mascate, conștient sau nu, în spatele virtuții de a fi sincer.
O foarte mare parte din comunicare nu o reprezintă mesajul propriu-zis, ci modul în care acesta este transmis. Una dintre cele mai importante reguli ale comunicării eficiente este reprezentată de faptul că trebuie să ne asigurăm în permanență că ceea ce transmitem nu-l va răni sau nu-l va face să se simtă inconfortabil pe destinatar. Ne referim la comportamentele celorlalți și la emoțiile noastre, nu facem judecăți de valoare asupra celorlalți. Ori, atunci când noi ”spunem mereu adevărul”, în realitate împărțim verdicte, facem supoziții cu caracter de lege, jignim (voalat sau nu). Deși în teorie ne ascundem după sinceritate, în practică eliberăm frustrări care au legătură doar cu noi înșine.
Este foarte mediatizată teoria conform căreia românul este priceput la toate, începând cu sportul, politica, și terminând cu modul în care fiecare ar trebui să-și trăiască propria viață. Însă această credință nu ne este suficientă ci simțim nevoia să o expunem ”sincer și direct”, oricui are urechi să ne asculte. Suntem atât de absorbiți în această menire a noastră, încât eșuăm complet în a acorda timp pentru a înțelege global întreaga situație.
De multe ori, este foarte posibil ca intențiile noastre să fie pure și bine-intenționate. Însă acest lucru nu este suficient pentru a ne asigura că nu facem rău. Chiar presupunând că adevărul nostru este unul ce se potrivește și în realitatea celuilalt, chiar alegându-ne cu grijă cuvintele, putem cu ușurință isca o furtună cutremurătoare în sufletul celuilalt atunci când celălalt nu a ajuns încă în punctul în care își dorește această confruntare, atunci când stabilitatea lui emoțională este precară sau atunci când legătura dintre noi nu este suficient de puternică pentru a face față furtunii.
Fiecare dintre noi are nevoie, înainte de toate, de un loc în care să se simtă în siguranță, acceptat, iubit și apreciat. Iar acest loc nu poate fi născut peste noapte, între două persoane care au împărțit un moment. E necesar un timp de construire al acelei relații, cunoaștere, încredere și siguranță. Abia atunci poți fi sigur că adevărul spus direct are menirea de a ajuta, de a susține și nu este, de fapt, folosit ca o armă împotriva tuturor.
Din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă virtute este sinceritatea față de tine, atunci când te dezbari de apărări și te vezi complet și gol în oglinda percepției de sine. Din păcate însă, nu sunt foarte mulți aceia care au curajul unei astfel de confruntări spectaculoase.
Sursa foto: aleteia.org
Add Comment