Cea mai mare spaimă din lume pe care o avem cu toții este frica de moarte. Oricât de neplăcută ar fi, această spaimă este una cu care trebuie să ne confruntăm. Mai devreme sau mai târziu, cu toții vom ajunge acolo, este cursul firesc al naturii iar dacă te bucuri de viață și de miracolele care sunt în ea, va trebui să accepți și conceptul morții în existența ta.
Fiecare deces este tragic și dureros, în special pentru cei din jur, care-ți supraviețuiesc. Însă atunci când moartea este alegerea ta, atunci când moartea se transformă în sinucidere, dincolo de tragism și durere apare și șocul, groaza că cineva a putut apela la acest act final de bună voie, fără a fi împins de factori externi pe acest drum fără întoarcere.
Teama de necunoscut ne va determina să căutăm răspunsuri, să înțelegem, să găsim explicații, să creăm scenarii fantasmagorice, să analizăm până la sânge un alt drum care părea atât de asemănător cu al multor altora. Vom rememora orice interacțiune, indiferent cât de rară sau banală ar putea părea, căutând un semn, cât de mic, pe care poate l-am ratat sau l-am interpretat greșit și care ar putea mai reducă puțin din acest șoc teribil pe care îl simțim, orice semn care ar nega faptul că supraviețuirea poate fi atât de fragilă. Ne vom simți vinovați că nu am făcut mai mult, că nu am observat suferința, că am fost martori taciți ai unui destin tragic.
Toate mecanismele noastre de auto-apărare, reflexele înnăscute cu care am fost aduși pe acest pământ au același scop final, să ne protejeze de o moarte prematură. Așa am fost construiți, să ne ferim chiar și involuntar de pericole. Iar atunci când moartea devine o alegere, asta nu poate însemna decât un singur lucru: o parte esențială din organism nu mai funcționa cum trebuia. O parte atât de ascunsă și de fățarnică încât nimeni nu s-a simțit alarmat. O parte atât de esențială încât îți poate smulge suflarea într-o clipită, devenind astfel vitală.
Acordăm o atât de mare importanță sănătății fizice, ne impacientăm la orice semn de boală, facem controale regulate la medici, analize anuale, dar ignorăm cu nonșalanță chiar domeniul care ne aduce umanitatea. Sănătatea mintală este la fel de importantă ca aceea fizică. Depresia care ne conduce încet spre sinucidere este la fel de serioasă și, de cele mai multe ori, mult mai abruptă decât un cancer, semnele ei putând fi citite cu adevărat abia după actul final. Spre deosebire de o boală terminală însă, depresia poate fi tratată.
Nu există vinovați reali într-o sinucidere, chiar dacă familiile victimelor vor trăi, în multe cazuri, cu acest sentiment întreaga viața. Oricât de furios ai fi, nu poți da vina pe cel care și-a luat viața pentru că nu a învins o boală care era dincolo de puterile lui de auto-vindecare. Nu poți să-ți asumi tu această responsabilitate pentru că nu stă în puterile tale să citești suflete ascunse și îndurerate. Dar ce putem face cu toții pe viitor este să ne îngrijim mai mult de psihicul nostru atât de încercat și data următoare când mai întrebi pe cineva ”Ce mai faci?”, te poți strădui să cauți dincolo de răspunsurile standard, acolo unde e curiozitate, acceptare și blândețe. Uneori, în spatele unui zâmbet se pot ascunde semnele unui destin care încă mai are puterea să lupte.
Photo editor: Miruna Pascu – https://pascuannamiruna.wixsite.com/
Add Comment